Orice lucru are „pricina începăturii“ lui, cum ar spune autorul Istoriei ieroglifice. O ediţie este, şi ea, la urma urmelor, un lucru. Deci şi această ediţie – care (aş vrea să mă îndoiesc) va stârni indignarea unora şi va face să le scapere mâniile polemice – are „pricina începăturii“ ei. Mai bine zis, „pricinile începăturilor“ ei, pentru că au fost mai multe. De prima „pricină“ şi primul vinovat (dar nu singurul) este George Călinescu, incomparabilul George Călinescu, care scrie, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 41), referindu-se la întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir: „Oricâtă erudiţie ar avea Cantemir, operele lui informative nu mai impun în literatura unei epoci de remarcabilă sporire a culturii, în care, fără daruri deosebite, învăţătura se banalizează. Numele lui rămâne prin Divan şi prin Istoria ieroglifică, opere necitite, rău editate, socotite ilizibile şi pedante de către istoricii care adună inextricabile pagini pentru operaţia inutilă a datării scrierilor“. Şi continuă, după trei pagini, afirmând categoric, şi ulterior şi demonstrând, valoarea literară a Istoriei ieroglifice: „Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc, însă cu scopuri polemice“. Şi, câteva rânduri mai departe, pe aceeaşi pagină 44: „Toţi cei care au răsfoit Istoria ieroglifică s-au interesat numai de substratul istoric, luând în serios, ca document, fiece punct 1. Totuşi, chiar fără cifru, punctul de plecare e bătător la ochi şi oricine vede că, fără a destăinui mult peste ceea ce se ştie, romancierul s-a complăcut în ficţiune.“ 1 Interes în vigoare şi astăzi, de vreme ce, iată, citesc pe una din fişele culese de prin ediţiile mai recente de opere ale lui Dimitrie Cantemir – să zicem că nu mai ştiu din care – următoarele cuvinte mai mult decât surprinzătoare: „Fără astfel de note [istorice], Istoria ieroglifică ar rămâne o scriere cu totul neînţeleasă [de neînţeles], tulbure, legătura sa cu evenimentele şi oamenii timpului fiind mult mai interesantă decât latura pur literară“.
