Longhin sutaşul
M-am născut la Plevna – Bulgaria, la 14 mai 1914, unde familia părinţilor mei, ca şi mulţi alţi aromâni, s-au stabilit, după ce legendara aşezare aromânească Mulovişte a fost distr usă de obuzele primului război mondial şi evacuată sută la sută. Din povestirile bunicii mele, iarna la gura sobei, am reţinut că tatăl ei, adică străbunicul meu dinspre tată, a luat parte la luptele de la Plevna (1877-1878) cot la cot cu ostaşii români. Poate atunci, nu ştiu, toţi bărbaţii din neamul nostru căpătaseră cetăţenie română pe care au păstrat-o toată viaţa (în arhivele familiei am găsit acte doveditoare; nu am găsit însă acte când au fost împroprietăriţi, căci, vag îmi amintesc, casa unde m-am născut eu şi surorile mele era proprietate privată). Copiii cu care ne jucam, spre lauda noului stat bulgar, erau crescuţi în spirit patriotic, se băteau în piept şi se mândreau cu numele eroilor lor, iar pe noi, care vorbeam altă limbă, ne socoteau ca pe nişte intruşi. Unii ne porecleau pripăşiţi –pripas. Aşa se explică sentimentul precoce de inferioritate care m-a dominat la o vârstă când nu începusem încă şcoala. Vârsta de şapte ani m-a găsit la Sofia, unde familia mea şi alte familii înrudite s-au mutat şi s-au stabilit pentru mulţi ani. Mama povestea că eram încă la vârsta preşcolară când plângeam adesea pe genunchii ei şi o întrebam: „Mamă, de ce toţi copiii cu care mă joc au o Patrie şi eu nu am?“ Ea suferea că nu poate să-mi răspundă, iar eu simţeam că e întristată, o îmbrăţişam şi renunţam la răspuns. Într-o duminică, m-a îmbrăcat curat, m-a luat de mână şi în loc să mă ducă, ca de obicei, la biserică, m-a dus la Muzeul Militar din oraş. Pentru mintea mea de atunci era tot un fel de biserică, după multele fotografii şi statui. Mai ales cele trei statui în clopote de sticlă (mărime naturală) ale şefilor armatelor – otomane, ruse şi române – care luptaseră aici la Plevna în 1877-1878 (Nicolae, fratele ţarului, Osman Paşa şi Generalul Cerchez). Aş fi rămas mai mult să admir uniformele de epocă dacă mâna mamei nu m-ar fi tras peste prag şi n-am fi intrat în curtea din spatele clădirii mausoleului. Ba, îmi aduc aminte că paşii noştri făceau să scârţâie pietrişul pe care călcam. O urmam tăcut pe mama în curtea enormă, dar, pe măsură ce în aintam, paşii îmi deveneau mai şovăielnici, căci în fundul curţii, unde ne îndreptam, se desluşeau trei grămezi în formă de piramidă făcute din cranii de om. Mâna mamei însă mă ţinea ferm şi când am fost la un metru de piramide m-a oprit şi mi-a zis: „Tu zici că ştii literele, şi latine şi chirilice, citeşte ce scrie pe tăbliţă“. M-am apropiat tremurând şi am silabisit: „Ostaşi români căzuţi în luptele din 1877-1878 – Plevna“. Mama puse mâna pe umărul meu şi rosti: „Aceşti soldaţi au murit ca tu să ai o Patrie!“ Mi-aduc aminte că m-am prins de tăbliţă şi am zis: „Acum nu mai îmi este frică de voi, dragilor“. Poate atunci a încolţit în sufletul meu promisiunea pe care nu m-am învrednicit să o ţin, să organizăm odată un pelerinaj la Plevna şi să aducem, dacă mai sunt acolo, în ţară, oasele ostaşilor, să se odihnească în pământul pentru care au murit. Multe familii care se stabiliseră la Plevna s-au strămutat la Sofia. Aici am început şcoala română primară şi am avut noroc de un director care, pot să spun, a fost un al doilea apostol Mărgărit al românismului. Într-o casă bizară, ca broasca ţestoasă, cu patru clase în jurul unei săli spaţioase, noi, copiii macedonenilor răzleţiţi, am învăţat să iubim România, cân-tând: „Românaşului îi place, sus la munte la izvor“. Am înţeles că ceea ce ne înrudeşte cu fraţii noştri de dincolo de Dunăre este, în primul rând, nostalgia, dorul munţilor şi al pădurilor. În 1925 am fost martori la un însemnat eveniment, sfinţirea bisericii ridicată prin grija Statului Român şi a coloniei române, pe locul donat de arhitectul Naum Torbu. A venit şi o delegaţie a Societăţii macedo-românilor în frunte cu Vanghele Ceamba, rudă cu noi şi Mitropolitul Visarion Puiu care a ţinut un discurs ce se păstrează cu sfinţenie în arhive. Tot atunci a început demolarea clădirii ca broasca ţestoasă în care funcţiona cursul primar şi care data de pe timpul Imperiului Otoman şi au început lucrările pentru viitorul Liceu român, dotat cu toate accesoriile unui liceu model: sală de spectacole, internat, cabinet medical, etc. Un an, cursul inferior a funcţionat chinuit prin diferite case particulare. Construirea Liceului Român din Sofia a durat şi părinţii m-au înscris la un Colegiu francez cu călugăriţe. Era un vis al mamei să învăţ limbi străine dar nu ştia ce prozelitism făceau călugăriţele din clasa noastră de treizeci de fete: cinci au trecut la catolicism şi una, evreica Rebeca Levi s-a şi călugărit. Totuşi, despre noi, cele ce nu ne-am lăsat ademenite, nu pot să spun că am fost persecutate. Profesoara de literatură, Soeur Marie Bruno, dimpotrivă, a avut faţă de mine o simpatie şi ocrotire specială, care m-a făcut candidată la o bursă la Sorbona, la Paris. La bacalaureat, le-a şoptit comisiei (franceză şi bulgară) să recit o poezie proprie. Am recitat poemul „Vulturul cu aripa frântă“ (L’aigle à l’aile rompue) – era Napoleon la prima înfrângere – care le-a mers la inimă francezilor. Cu această ocazie am văzut Parisul, Sorbona şi pe Cioran (1937-1938). Dar a început al doilea război mondial şi a trebuit să mă întorc la Sofia unde m-am înscris tot la Litere şi Filozofie. Profesorul Dimitri Mihalcev m-a solicitat să traduc din româ neşte, şi am tradus, volumul „Antinomiile credinţei“ al profe-sorului Mircea Florian care avusese mare succes la un Congres la Paris. Când am terminat facultatea nu am avut dreptul să mă înscriu la cursurile de Pedagogie, fiind paşaportar română. Dar, în schimb, am fost angajată la Ambasada română (Secţia culturală) de unde am demisionat căsătorindu-mă cu un mare idealist român, Nicu Crăcea (la 2 iulie 1944) apoi, după ce am stat la Florenţa – Italia, în martie 1947 ne-am stabilit în ţară, am călcat pe pământul mult râvnit. A fost o epocă zbuciumată la care am luat şi noi parte. La un an după venirea noastră din exil – Germania şi apoi Italia, s-au făcut arestările masive din 14 mai 1948. Cinci ani soţul meu a stat în închisoare, iar eu, cu alte soţii şi mame, cinci ani la porţile închisorilor. N-am putut să dăm nici un pachet, n-am primit nici o veste de la ei. După cinci ani, am cunos-cut emoţiile învierii dintre morţi descrise de Nicu Crăcea în amintirile sale. În dialog cu conştiinţa sa, în celulă, luase hotărârea să se preoţească, având şi Teologia, în afară de Drept. Eu am ales din lista satelor pe cel din munţi, după atavica chemare ce o aveam în sânge. A fost o revelaţie, descrisă de mine în volumul „Nuvele“ şi consacrată („Vraja pădurii“) satului Pietriceaua. Ne-au răsplătit cu prisosinţă cu dragostea lor şi cu rândurile mai mult decât elogioase din monografia „Satul meu“ de Florin Şincă. Dacă n-ar fi fost cei câţiva ani între prima lui detenţie şi a doua (1958-1964) n-ar fi existat a doua înviere. Refăcut oarecum fizic, când la Aiud a început cea mai diabolică tortură – reeducarea, Nicu Crăcea a fost printre puţinii care nu au aderat, făcând incredibila grevă a foamei 14 zile. Eu, afară, deşi nu primeam de la cei închişi nici o veste, ieşeam dintr-o biserică şi intram într-alta. Şi, pot spune că Patria, pentru mine, a fost, zece ani la porţile închisorilor şi la uşile bisericilor. Dar n-am cârtit. Prin soţul meu, alături de el, s-a ostoit marea mea sete de a avea o Patrie. Binecuvântat pământ valah! Rămasă în casa parohială din satul în care ne mutasem, până la urmă, a trebuit să-mi iau un serviciu. La Fabrica de utilaj unde m-a repartizat Oficiul de plasare am făcut figură onorabilă, vizitând toate secţiile de unde mâncam pâine, ceea ce mi-a prins bine când am declarat securistului care ne supraveghea şi care mi-a spus: „Doamna Crăcea, să ştiţi că soţul dumneavoastră va veni curând acasă; n-are decât să semneze o declaraţie şi îi dă drumul“. Iar eu i-am răspuns: „Dacă aceasta este condiţia şi el semnează, pe mine nu mă găseşte acasă“. Faţă de eroismul soţului meu, cunoscut de mulţi, este singura bravură cu care mă pot lăuda. Astfel eu am avut multe dovezi că suferinţele noastre nu le datorăm poporului român, ci Armatei Roşii prezentă în toată ţara. Părinteşte m-a primit domnul profesor Mircea Florian care fusese înştiinţat că „Antinomiile credinţei“ a fost tradusă de mine. M-a sfătuit să echivalez diploma de licenţă, ceea ce am şi făcut (1947) şi m-a înscris la doctorat la Filozofie. Un interviu cu Petre Ţuţea mi s-a publicat în revista „Europa“. Institutul Pedagogic din Zalomit, 12, a găzduit Cenaclul „Noi convorbiri literare“, la care, un public ales m-a onorat cu prezenţa sa, drept care, aduc pe această cale directorului Bibliotecii, doamna Anca, întârziate mulţumiri. Ideea învierii şi puterea credinţei şi a rugăciunii mi-au revenit când, în 1964, a venit a doua oară acasă soţul meu. Cine nu crede în învierea Domnului, nu este creştin, auzeam din cărţile sfinte. Aşa s-a născut romanul „Longhin sutaşul“. Longhin era cel mai periculos martor şi trebuia să moară. După revoluţia din 1989 am publicat volumul de „Nuvele“ (1995) şi câteva articole în „Puncte Cardinale“. Am fost primită ca membru al Asociaţiei Scriitorilor din România. În anul 2000 generoasa inimă a lui Nicu Crăcea, fiu al Teleormanului, a încetat să mai bată. A trăit ca un erou şi a murit ca un sfânt. Deşi pentru mine s-a prăbuşit un univers, pen-tru mine nu a murit. Cât voi trăi eu, trăieşte şi el. Flora N. Crăcea
