În „Marea Madăfacăreală”, Borco Ilin surprinde o realitate familiară mai ales nouă, celor din Balcani, din „partea mai greu guvernabilă” a Europei, care încercăm, uneori duios, alteori stângaci, să imităm civilizația occidentală. Nu cultivă melancolia aceea calmă și așezată, ci mai degrabă o neliniște cu nerv, filtrată printr-un ton personal, ușor acid. Este un umor care mușcă, dar nu gratuit, având ceva din vorba balcanică, din replica spusă cu jumătate de zâmbet și cu un soi de oboseală, din felul nostru de a întoarce lucrurile până devin, în același timp, ridicole și surprinzător de familiare. Dincolo de poantă, se insinuează ideea unei lumi în schimbare, în care granița dintre absurd și normal devine tot mai greu de trasat. Este lumea postcomunistă care nu dispare, ci persistă în detalii, în reflexe și în estetici uneori vetuste ori kitschioase, peste care se suprapune o modernizare inegală, adesea șchioapă. În acest amestec, „românul” lui Ilin pare să nu mai aparțină pe deplin niciunei versiuni de lume. Nici celei de dinainte, nici celei de acum, dar nici uneia complet modernizate. Din această tensiune se naște nu doar dezorientarea, ci și încercarea, bizară și contradictorie, de a-și construi un nou Heimat, nu ca loc stabil, ci ca formă de atașament alcătuită din fragmente, resturi și adaptări succesive. Cartea nu oferă soluții și nici nu încearcă să corecteze această stare. O surprinde, mai degrabă, cu o luciditate tăioasă și printr-un stil care refuză sterilitatea. Tocmai din acest refuz își extrage forța: un umor care nu liniștește, ci clarifică, chiar și atunci când ceea ce devine clar este faptul că nu mai avem un loc simplu în care să ne recunoaștem pe deplin.
