Da, e criză, dar noi avem sămânţa veşniciei, să stăm în alb de nea în noaptea privegherii, să alegem bobul crestat cu „Tatăl nostru” şi El va da cunună anului ce vine, cu ploi line, cu ape ce-l fac să rodească însutit. Ana a reuşit să înmulţească bobul uscat cu căldura apei din lacrima pocăinţei, nici nouă nu ne este străină: rugaţi-L pe Cel ce s-a născut din năstrapa rodirii Sale, să lumineze acest veac pentru ca toţi să vadă sensul eshatologic al existenţei, unicul sens, care nu se măsoară în lichidităţi, ci în smerenie, răbdare, ascultare şi priveghere pentru toţi cei care şi-au închis urechile lor şi nu mai aud nici susurul de sus, dar acum nici zornăitul de jos. Să ne rugăm ca lumea să dobândească oameni şi nu „dominus ac deus”. Caut un om, ce frumos! Iată, se găteşte peştera, ieslea îşi schimbă paiele şi ei îşi îngrămădesc ziduri. Fiţi buni! Rugăciunea trece peste ziduri şi dacă e multă le dărâmă şi acesta este sensul existenţei noastre: să ne rugăm ca sfârşitul să nu ne găsească dormind, ci priveghind şi cântând Celui care atunci când e de trebuinţă şi spre mântuire, ne trimite pâine din cer şi apă din stâncă seacă, nu făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii – Hristos – sensul existenței tuturor
