Noaptea era liniștită, iar casa Veronicăi era cuprinsă de o pace adâncă. După o zi obositoare, Veronica a adormit imediat, dar somnul ei fu curând întrerupt de un vis intens. Se făcea că era învăluită într-o lumină caldă, aurie, ca un răsărit blând de vară. Pe măsură ce privirea ei se obișnuia cu strălucirea aceea, și-a dat seama că în mijlocul acelei lumini se afla o figură delicată și binevoitoare: era chiar Maica Domnului, purtându-și Pruncul în brațe. Chipul ei era senin, iar privirea – liniștitoare și profundă.Veronica o privea fascinată, incapabilă să-și ia ochii de la imaginea sfântă. Îi simțea bunătatea și blândețea, ca o îmbrățișare caldă. Maica Domnului i-a zâmbit și a început să-i vorbească, iar cuvintele ei răsunau ca un ecou liniștitor:- Fiul tău are nevoie de călăuzire. El poate găsi mântuirea, dar va trebui să facă un sacrificiu, iar calea lui va fi presărată de încercări.În timp ce rostea aceste cuvinte, îi arătă un tablou. Era o imagine uluitoare a Fecioarei Maria, ținându-l în brațe pe Pruncul Iisus, iar în jurul lor strălucea o lumină blândă, ca o aură cerească.
