„Erudiţia nu face casă bună cu profunzimea”, considera Emil Cioran. Această dilemă (erudiţie ori profunzime?) porneşte de la presupunerea că între cei doi termeni nu poate exista nicio „convieţuire”. În volumul de faţă, părintele Ion Buga se încumetă să ne arate contrarul. De altfel, termenii de mai sus pot fi uşor înlocuiţi cu alţii, de pildă cu „exactitate şi adevăr” (Constantin Noica), sau, de ce nu, cu faimosul ultimatum paulin dintre „literă şi Duh” (cf. II Cor. 3, 6). Şi totuşi, opoziţia nu este decât aparent ireductibilă! Cioran însuşi admitea că există fiinţe în care erudiţia şi profunzimea nu se exclud, ci dimpotrivă, se potenţează reciproc (exempli gratia: Jorge Luis Borges). Un astfel de om este şi părintele Ion Buga. O asemenea carte este „Testament Gutenberg”. E de admirat consecvenţa (aş spune chiar „îndârjirea”) cu care părintele Buga îşi construieşte cartea. Sunt puse în joc nenumărate referinţe, din autori care nu au (aparent) nimic în comun. Acest uriaş efort de sinteză, de asimilare, are toate datele unui pariu pro domo: o luptă cu îngerul/demonul culturii universale, o adevărată probă de foc pentru propria reflecţie teologică. Părintele Buga nu are nimic de demonstrat. A face paradă de erudiţie prin cantitatea de autori şi de citate inserată în text (definiţia imposturii intelectuale) e departe de intenţiile sale. Aici fiecare referinţă e însoţită şi filtrată (legitimată) de o reflecţie personală, adeseori incomodă, dacă nu chiar contraintuitivă. Adică în răspăr cu ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă lectură. Dacă ar fi să identificăm tema cărţii de faţă, ne găsim (din nou) în faţa unei dileme: în prima parte (tipărită încă din 2008 ca volum de sine stătător), părintele Buga urmăreşte în detaliu destinul culturii scrise de-a lungul istoriei umanităţii, selectând însă cu grijă momentele care i se par semnificative (avem de-a face, deci, cu o lectură subiectivă a istoriei culturii); în partea a doua (de dată mai recentă), întâlnim reflecţii care ţin mai degrabă de filosofia culturii. Asumând o responsabilitate aproape profetică faţă de generaţiile viitoare, părintele Ion Buga ne lasă acest „Testament”, cu speranţa că actul scrierii (care îl presupune întotdeauna pe cel al lecturii, al receptării), va continua să rămână una dintre nevoile esenţiale ale umanităţii. De altfel, pentru părintele Buga, cultura (scrisă sau orală), în dubla sa funcţionalitate (conservare şi transmitere), îşi are temeiul transcendent în rostirea principială a Creatorului: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Gen. 1, 26); cu alte cuvinte, omul reflectă, în calitatea sa de „fiinţă cuvântătoare”, dialogul iubirii (dialog fiinţial, perihoretic) dintre Persoanele Treimii. Cuvântul este, aşadar, un mod de împărtăşire a fiinţei[1]. Încă mai mult: cultura umană, chiar în ipostaza (de)căzută de surogat al unei prezenţe (divine) mereu amânate (J. Derrida), continuă să se manifeste euharistic, împărtăşind („diseminând”) sensuri, raţiuni ale fiinţei „căzute în timp”… Alexandru Valentin Crăciun
