Personajul fictiv are o nouă carte, apărută tot la Editura Vellant, ilustrată tot de Vali Petridean. Până la lansarea de miercuri, din Club Control, unde trupa Aristocrații va fi invitata specială a serii, să ne ostoim curiozitatea cu un interviu realizat virtual. Uibesc. Cât e uimire și cât e iubire în volumul ăsta? Cred că iubirea ne ia întotdeauna pe nepregătite; întotdeauna ne lasă puțin uimiți, puțin iubiți. În carte veți găsi un amestec apropiat de cel din realitate. Sunt lucruri care or să te lase cu o sprânceană ridicată și lucruri care or să te facă să vrei să le citești încă o dată. Așa cum se întâmplă cu toate cărțile bune, n-o să știți cât e iubire adevărată și cât e uimire sinceră, nefabricată. Din ce vine scrisul? Ca să poți scrie e musai să lovezi? Scrisul meu vine din observație. Mă observ pe mine, îi observ pe ceilalți. Și când zic ceilalți, includ și toți fluturii, vrăbiuțele, scaunele și centaurii. Observ încontinuu, scriu când observațiile se decantează și capătă o formă poetică. Sau cât de cât poetică, nu sunt un tehnician foarte bun. Vreau să emoționez oameni, nu să-i impresionez prin tehnica mea poetică. Uneori procesul ăsta durează ani, alteori secunde. Sunt versuri pe care i le-am scris iubită-mii, live, pe chatul de facebook, sau pe sms; sau i le-am zis privind-o in ochi. Și da, trebuie să iubești ca să poți scrie. Dacă nu o persoană sau o secundă sau o stare, măcar să iubești ideea de iubire. Dacă dragoste nu e nimic nu e. Argumentează. Argumentez cu viața mea. Când scriu mai difuz, mai contondent, mai neconcludent, înseamnă că iubirea mea e puțin sau foarte bolnavă. Când vi se pare magic sau cel puțin frumos ce scriu înseamnă că în viața mea se întâmplă ceva magic sau poate doar frumos. Cred ca așa cum alții sunt căzuți iremediabil în capcana lui “trăim ca să mâncăm, trăim ca să avem puterea, trăim ca să muncim, trăim ca să ne reproducem sau trăim ca să ne distrăm”, eu trăiesc ca să iubesc. Cam asta cred că e scurta mea misiune pe planetă. Dacă noi ne bucurăm zilele cu poeziile tale, tu cu ce ți le bucuri? O zi din viața unui personaj fictiv – compunere. Am un job. Beau cafea doar dacă e foarte bună. Îmi place să conduc. Scriu mult, zilnic. Iubesc mâncarea bună. Iubesc să gătesc. Fac baie, nu duș. Îmi place să mă îmbrac decent. Am o gastrită. Și un iPhone, pe care nu-mi place să scriu, dar scriu. Nu prea suport umbrelele. Nu mă chinuiesc să zâmbesc. Port șosete fistichii. Călătoresc mult. Îmi place soarele mai mult decât luna. Acum ascult Metronomy – The Bay. Iubesc cea mai frumoasă fată din lume care iubește cel mai tare tip din univers. La ce sunt bune cărțile, la ce e bună poezia? Noi trăim pe lumea asta. Cărțile ne deschid universuri din lumea aia. Sau aia. Sau cealaltă. Fiecare carte e o lume. Poezia e și ea o lume. O lume făcută din fragmente de lumi. Cărțile de poezii sunt oglinzi sparte și reasamblate în care ne vedem aproape cum suntem, dar puțin deformați. În ceva mai frumos. Cititorii păcătuiesc față de scriitorii preferați prin faptul că îi confundă cu ceea ce scriu. Care e păcatul suprem pe care îl poate face un scriitor referitor la cititorii săi? Să nu îi confunde cu cei cărora le scriu. Ai un ritual al scrisului? Pe ce scrii, cu ce scrii și mai ales de ce? Nu am un ritual. Pot scrie pe șervețele, iPhone, bilețele, laptop, caiete, ziduri. Îmi trebuie doar câteva secunde de concentrare intensă la ceea ce fac. În momentul când o observație din mintea mea începe să vrea să devină cuvinte, simt. Și o las să se întâmple. În tot procesul ăsta, important, foarte important e declanșatorul. Poate fi un concert Robin and the Backstabbers sau o tristețe de moment, un gest al iubitei mele sau sentimentul dureros că îmi lipsește ceva. Poate fi o discuție amicală sau pur și simplu un cer onest, de vară. Iv citește poezie sau doar scrie? Iv scrie poezie mai mult decât citește poezie. Nu am nevoie să știu tot ce s-a întâmplat înaintea mea în poezie, simt că m-ar încurca, m-ar deraia de pe drumul meu. Reușesc să scriu o poezie care seamănă în mici detalii cu ce au făcut alții, dar rămâne o poezie care nu s-a mai scris. Iar asta se întâmplă și pentru că n-am foarte multe repere poetice. Stephen King spunea că el nu are muze, ci un muz. Muzele tale cum sunt? Unele sunt înalte cât mine, altele au părul lung și poartă botine sunt muze care nici măcar nu știu că sunt muze, află doar când e prea târziu; sunt muze bătrâne, obosite să inspire și altele care trebuie doar să respire sunt muze care nu mă vor uita niciodată și altele care, într-adevăr, nu sunt vreo fată. Pe Facebook publici zilnic și fotografii cu versuri alăturate. O să le vedem vreodată și în print, așa cum s-a întâmplat cu poeziile? Mi-am propus asta, într-o zi probabil că se va întâmpla. E și asta o formă de a resuscita poezia, fapt care mă preocupă. Cred că în lumea în care trăim, poezia ajunsese prăfuită, desuetă. Avea nevoie de ceva proaspăt, fashionable, vizual. Ilustrațiile lui valipetridean.com sunt o soluție extraordinară. Fotografiile mele pot fi și ele o soluție. Încă n-am convins lumea întreagă că poezia ne poate face zilnic viața mai frumoasă, dar sunt pe drum. Albumul ăsta ar putea ajuta. Cum arată, în opinia ta, viitorul librăriilor? Cu toate că știu tot ce știti și voi despre forța fantastică a online-ului, sunt atât de naiv încât cred călibrăriile vor continua să existe în forma lor fizică. Sper ca oamenii să aibă nevoie mereu de atingerea unei cărți, de mirosul ei. Anul trecut pe vremea asta ți se lansa prima carte la sub_Cărturești. În lipsa ta. Anul ăsta cât noi o să ne uităm după tine la lansare ce o să faci? Probabil că, la fel ca anul trecut, voi fi pe undeva prin oraș. Sau acasă. Sau la metrou. Sau îmi voi privi iubita în ochi. Sau poate voi scrie ceva pe un colț de masă. Sau poate voi fi acolo să ascult cum Aristocrații fac mișto de mine. Chiar, cred că e prima lansare de carte la care vor veni niște oameni foarte în regula ca să ironizeze autorul și ce face el acolo, cu poezia lui cu tot. Înca nu le-am auzit textele, dar cică or să fie foarte bune. Poate vin să-i vad, mai știi? de Catalina Miciu
